Din gândurile lui Ieronim

2012-01-21T02:57:00.000-08:00

În perioada care a trecut am asistat la cel mai patrunzător raport militar. L-am văzut pe domnul Colonel Gheorghe Moga, în poziţia de drepţi, dând raportul final Generalului Suprem, Cel care porunceşte întregii suflări de pe Pământ.
Stătea într-o poziţie de drepţi impecabilă, salutând cu mâna la inimă, cu capul sus, iar pe chipul lui nu tresărea niciun muşchi. Figura lui nu arăta niciun fel de teamă. Generalul în faţa căruia stătea nu avea niciun reproş la adresa Colonelului. Avea misiunea îndeplinită cu succes, şi doar un aspect lipsea. Mai era o persoana pe lumea asta faţă de care Colonelul nu-şi încheiase misiunea. Dar Generalul ştia ca această neîmplinire nu ţinuse de Colonelul Gheorghe Moga.
Apoi el s-a aliniat şi, fără a mai privi înapoi, cu toată demnitatea existentă, a purces la drumul etern pe care acum îl va parcurge cu pas voios de infanterist. Eu am rămas doar să privesc în urma lui, într-un onor mut şi neputincios.
Rămas bun, Tăticule!

Despre inteligenţa americanilor

2011-12-15T14:33:00.000-08:00

Acum ar trebui să mergem şi să le cerem americanilor să ne plătească toate facturile la gaze, la curent, pentru ca ei ne-au "mutat" in Antarctica. Şi apoi să le luăm la şuturi profesorii care habar n-au cum să-şi înveţe copii pe ce lume trăiesc. Cum Doamne-iartă-mă or fi amercanii ăştia consideraţi cei mai tari?!

Discursul Regelui meu

2011-10-25T06:09:00.000-07:00

Discursul Majestatii Sale Regelui Mihai I in fata Camerelor reunite ale Parlamentului Romaniei

Doamnelor si domnilor senatori si deputati,
Sunt mai bine de saizeci de ani de cand m-am adresat ultima oara natiunii romane de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie si cu speranta invitatia reprezentantilor legitimi ai poporului.
Prima noastra datorie astazi este sa ne amintim de toti cei care au murit pentru independenta si libertatile noastre, in toate razboaiele pe care a trebuit sa le ducem si in evenimentele din Decembrie 1989, care au daramat dictatura comunista. Nu putem avea viitor fara a respecta trecutul nostru.
Ultimii douazeci de ani au adus democratie, libertati si un inceput de prosperitate. Oamenii calatoresc, isi implinesc visele si incearca sa-si consolideze familia si viata, spre binele generatiilor viitoare. Romania a evoluat mult in ultimele doua decenii.
Mersul Romaniei europene de astazi are ca fundament existenta Parlamentului. Drumul nostru ireversibil catre Uniunea Europeana si NATO nu ar fi fost posibil fara actiunea, intru libertate si democratie, a Legislativului romanesc de dupa anul 1989.
Dar politica este o sabie cu doua taisuri. Ea garanteaza democratia si libertatile, daca este practicata in respectul legii si al institutiilor. Politica poate insa aduce prejudicii cetateanului, daca este aplicata in dispretul eticii, personalizand puterea si nesocotind rostul primordial al institutiilor Statului.
Multe domenii din viata romaneasca, gospodarite competent si liber, au reusit sa mearga mai departe, in ciuda crizei economice: micii intreprinzatori si companiile mijlocii, tinerii si profesorii din universitati, licee si scoli, cei din agricultura.
Incearca sa-si faca datoria oamenii de arta, militarii, diplomatii si functionarii publici, desi sunt puternic incercati de lipsa banilor si descurajati institutional. Isi fac datoria fata de tara institutii precum Academia Romana si Banca Nationala, desi vremurile de astazi nu au respectul cuvenit fata de ierarhia valorilor din societatea romanesca.
Sunt mahnit ca, dupa doua decenii de revenire la democratie, oamenii batrani si cei bolnavi sunt nevoiti sa treaca prin situatii injositoare.
Romania are nevoie de infrastructura. Autostrazile, porturile si aeroporturile moderne sunt parte din forta noastra, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Scoala este si va fi o piatra de temelie a societatii.
Regina si cu mine, alaturi de Familia noastra, vom continua sa facem ceea ce am facut intotdeauna: vom sustine interesele fundamentale ale Romaniei, continuitatea si traditiile tarii noastre.
Nu m-as putea adresa natiunii fara a vorbi despre Familia Regala si despre importanta ei in viata tarii. Coroana regala nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unica a independentei, suveranitatii si unitatii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, in continuitatea lui istorica, si a Natiunii, in devenirea ei. Coroana a consolidat Romania prin loialitate, curaj, respect, seriozitate si modestie.
Doamnelor si domnilor senatori si deputati,
Institutiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci si de etica, simt al datoriei. Iubirea de tara si competenta sunt criteriile principale ale vietii publice. Aveti incredere in democratie, in rostul institutiilor si in regulile lor!
Lumea de maine nu poate exista fara morala, fara credinta si fara memorie. Cinismul, interesul ingust si lasitatea nu trebuie sa ne ocupe viata. Romania a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil si generos.
In anul 1989, in ajutorul Romaniei s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adaugat sacrificiului tinerilor de a inlatura o tiranie cu efect distrugator asupra fiintei natiunii. A sosit momentul, dupa douazeci de ani, sa avem un comportament public rupt complet si definitiv de naravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agatarea de putere si bunul plac nu au ce cauta in institutiile romanesti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine sa rezistam prezentului si sa ne pregatim viitorul. Uniti intre noi si cu vecinii si fratii nostri, sa continuam efortul de a redeveni demni si respectati.
Am servit natiunea romana de-a lungul unei vieti lungi si pline de evenimente, unele fericite si multe nefericite. Dupa 84 de ani de cand am devenit Rege, pot spune fara ezitare natiunii romane: Cele mai importante lucruri de dobandit, dupa libertate si democratie, sunt identitatea si demnitatea. Elita romaneasca are aici o mare raspundere.
Democratia trebuie sa imbogateasca arta carmuirii, nu sa o saraceasca. Romania, ca si toate tarile din Europa, are nevoie de carmuitori respectati si priceputi.
Nu trebuie niciodata uitati romanii si pamanturile romanesti care ne-au fost luate, ca urmare a impartirilor Europei in sfere de influenta. Este dreptul lor sa decida daca vor sa traiasca in tara noastra sau daca vor sa ramana separati.
Europa de astazi este un continent in care popoarele si pamanturile nu se schimba ca rezultat al deciziilor politicienilor. Juramantul meu a fost facut si continua sa fie valabil pentru toti romanii. Ei sunt toti parte a natiunii noastre si asa vor ramane totdeauna.
Sta doar in puterea noastra sa facem tara statornica, prospera si admirata in lume.
Nu vad Romania de astazi ca pe o mostenire de la parintii nostri, ci ca pe o tara pe care am luat-o cu imprumut de la copiii nostri.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Roşia Montană trebuie ajutată!

2011-10-16T15:24:00.000-07:00

Romania a pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-romana cea mai mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a suparat foc, pentru ca sovieticii “noua nu ne-au dat utilaje pentru extragerea uraniului”.
Politicienii de astazi vor sa dea unei firme canadiano-romane cu actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la Rosia Montana in schimbul locurilor de munca. Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa ajunga al 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul roman nu a putut participa. Statul urmeaza sa suporte cheltuielile de intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual.
Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si argint. Presa vorbeste despre majorarea acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de minim 20%.
In cele 200 de milioane de tone de minereu care se doresc a fi procesate cu cianuri la Rosia Montana, se estimeaza a fi 1,5 grame de aur pe tona de minereu si 11, 7 grame de argint pe tona. Daca nu vi se pare o exploatare rentabila aveti dreptate! Motivatia pentru acest proiect sta in metalele rare care insotesc zacamintele de aur. Vanadiu - 2500 grame pe tona, arseniu - 5000 grame pe tona, titan - 1000 grame pe tona, molibden - 10 grame pe tona, nichel - 30 de grame pe tona, crom - 50 grame pe tona, cobalt - 30 grame pe tona, galiu - 300 grame pe tona, germaniu - 20 grame pe tona, wolfram, molibden etc.
Daca punem aceste resurse in context mondial, epuizarea resurselor de energie si nevoia dezvoltarii energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice si turbinelor eoliene, descoperim ca prima criza cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petroliera ci a metalelor neferoase.
Galiu, spre exemplu, care se gaseste la Rosia Montana in cantitati de 300 de ori mai mari decat aurul, este folosit in fabricarea panourilor fotovoltaice si pretul actual este de 900 de dolari pe Kg. Utilizarea lui va creste pe masura ce tehnologiile vor fi perfectionate si rentabilitatea energiei solare va creste cu scumpirea petrolului.
26% din resursele de cupru extractabil din scoarta Pamantului s-au pierdut deja in gropi de gunoi. Inchiderea minei de cupru de la Rosia Poieni pentru a se face loc RMGC a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu isi aduc aminte cand fac calculele locurilor de munca.
Din anumite informatii, in contractul de concesiune secretizat se spune ca orice metal in plus recuperat intra in beneficiul celui care exploateaza zacamintul. Falsa desecretizare trambitata de Traian Basescu nu a facut lumina asupra acestui aspect.
Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipinie au interzis mineritul cu cianuri. Parlamentul European a cerut Comisiei Europene interzicerea acestei tehnilogi de minerit pana la sfarisitul anului 2011. Aduceti-va aminte de accidentul de la Baia Mare de acum 10 ani. Ungaria l-a considerat cea mai mare catastrofa dupa Cernobal. Statul roman are de platit circa 200 de milioane de dolari despagubiri.
La Rosia Montana ar urma sa se foloseasca aproximativ 1.561.000 tone substante periculoase, dintre care 84.000 tone de cianura in cea mai mare cariera cu crater deschis din Europa si cel mai mare baraj, inalt de 185 m. Ganditi-va la efectele pe care un posibil accident le-ar avea asupra Deltei Dunarii, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversitatii.
Rosia Montana este unul dintre siturile cele mai bogate in resurse de patrimoniu cultural ale Romaniei, cuprinzand intr-un teritoriu intins pe cca. 650 ha 50 monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare nationala si universala. De asemenea, patrimoniul cultural de la Rosia Montana este recunoscut si prin Planul de Amenajare a Teritoriului National.
Acest statut juridic de protectie plaseaza Rosia Montana inaintea multor orase prin numarul si valoarea monumentelor istorice si pe primul loc intre asezarile rurale ale Romaniei. Conform legii, protejarea si punerea in valoare a acestor valori instituite reprezinta lucrari de utilitate publica, de interes national.
Academia Romana, Casa Regala, ICOMOS (Comitetul International al Monumentelor si Siturilor), ca organizatie expert a UNESCO, Ad Astra, Alburnus Maior, ONG-uri din Romania si internationale, numerosi experti, institutii, studenti si cercetatori români din strainatate (RSSA, LSRS) recomanda si sustin includerea Rosiei Montane în Patrimoniul UNESCO.
Constatam ca rusinea de a fi roman si lipsa de reactie a romanilor in fata nedreptatilor a fost indusa de aceleasi televiziuni care astazi sunt complice la cel mai mare jaf din istoria poporului roman.
Va aflati printre putinii care au rezistat campaniei de dezinformare in care au fost angajate televiziunile, de aceea va solicitam implicarea nu doar ca simplu semnatar, ci ca militant, sa faceti cunoscut adevarul despre proiectul minier de la Rosia Montana. Promovati petitia online, dati acest mesaj mai departe!
Petitia noastra de pe www.rosiamontana.net a strans peste 30.000 de semnaturi, la care se adauga alte 27.000 de semnaturi pe hartie stranse in Bucuresti prin actiunea “la corturi” din ultimele 3 saptamani, la care au luat parte peste 350 de voluntari.
Eforturile noastre au fost remarcate si amintite intr-o recenta dezbatere din Parlamentul European. In urma dezbaterii, Comisia pentru Petitii a Parlamentului European a anuntat ca se va deplasa in Romania la inceputul lunii noiembrie pentru o ancheta asupra proiectului de la Rosia Montana. Va propunem ca pana atunci, doar cu ajutorul dvs. sa strangem 100.000 de semnaturi din toata tara, iar in preajma vizitei CE sa organizam de la Casa Poporului spre sediul Comisiei Europene in Bucuresti cel mai mare mars de protest pentru Rosia Montana, la care vom putea invita toti semnatarii petitiei.
Atasam acestui mesaj tabelul pe care puteti strange semnaturi si textele petitiilor asociate.
Daca sunteti din Bucuresti ni-l puteti inmana completat la sfarsitul lunii, cand vom stabili o intalnire la unul din corturi, pana atunci va rugam sa ne comunicati intentia de a strange semnaturi printr-un email la petitii@rosiamontana.net sau SMS la 0727.769.509. cu nume, telefon si email. Tinem legatura pentru a va comunica locul si data exacta la care vom colecta semnaturile stranse.
Daca sunteti din provincie, trimiteti semnaturile prin posta la punctul de lucru din Cluj al asociatiei Alburnus Maior pe Str. David Ferencs, nr 10, ap. 5 Cluj-Napoca, Jud. Cluj, 400102 Romania si o copie scanata pe adresa petitii@rosiamontana.net
Aveti si optiunea de a ajuta la desfasurarea acestei campanii de acasa, pe calculator. Trimiteti un email pe voluntar@rosiamontana.net prin care sa va manifestati disponibilitatea si o sa primiti detalii.
In Bucuresti am obtinut avize pentru amplasare de corturi si bannere in sectorul 1 si recent in sectorul 4.
Locatiile sunt:
Sectorul 4: Metrou Tineretului; Metrou Constantin Brancoveanu, Metrou Piata Sudului, Sos. Giurgiului - Piata Progresu, Metrou Aparatorii Patriei, Piata Unirii (capatul tramvaielor), Metrou Eroii Revolutiei.
Sectorul 1: Piata Universitatii, Piata Romana, Piata Victoriei, Charles de Gaulle si Perla.
Va rugam sa va programati pe http://www.rosiamontana.net/la-corturi/ pentru voluntariat la corturi si sa recomandati prietenilor. Avem nevoie de participarea voastra!
Va multumim!
Ionut Parausanu, voluntar pentru Rosia Montana
Tel. 0727.769.509 / Fax. 0215.698.840
petitii@rosiamontana.net / ecosemnal@gmail.com
Primiti acest email in urma semnarii petitiei pe www.rosiamontana.net - Daca nu doriti sa mai primiti mesaje de la noi va rugam sa ne scrieti un mesaj cu subiectul "Dezabonare".

În România se vorbește românește!

2011-08-29T11:59:00.000-07:00

Aici este România, țară în care se vorbește, se scrie, se gândește și se trăiește în limba română. Tot în România trăiesc și persoane de alte naționalități. Dar care au acte de identitate românești și au un Cod Numeric Personal conform cu sistemul de evidență al Republicii România. Dacă pentru maghiarii care trăiesc în România limba română este o limbă străină înseamnă FĂRĂ NICIO DISCUȚIE că și ei sunt străini de limba română, și implicit de România. Ceea ce înseamnă ca unica lor alternativă este să meargă în țara în care nu sunt siliți să vorbească limbi străine. Alternativa nu mai este unică dacă maghiarii vor da dovadă de bun-simț, așa cum fac germanii, turcii, lipovenii și toți ceilalți români de altă naționalitate, și vor ”lipi” limba română de limba maternă. Limba română NU este o limbă străină pentru cei ce au cinstea să fie cetățeni români și trăiesc printre români, în România!

Cred în monarhie!

2011-05-27T08:56:00.000-07:00

Sunt sătul de persoanele care astăzi ne conduc. Sau mai bine zis care azi fură de la noi cu nesimţire. În pragul aţipirii in stalul din Parlament observă că o cameră video îl filmează cum cucăie ca nesimţitul sau ca nesimţita, dar nu se sinchiseşte. Sau cu alte cuvinte: „Filmează-mă prostule, că pe mine oricum mă doare-n cur. Am fost ales, gata!”
Azi, însă am primit o porţie cruntă de dezamăgire. O persoană pe care o credeam om de omenie, persoană care m-a ajutat necondiţionat pe mine, azi am vazut cum l-a terfelit pe un alt om aflat in nevoie.
Aşa este atunci când la putere ajung oameni care nu merita funcţii de conducere.
Partea bună în toată povestea asta este ca am descoperit în jurul meu foarte multi oameni care împărtăşesc opiniile mele in privinţa viitorului nostru conducător...
Cred în monarhie şi în capacitatea Majestăţii Sale Regele Mihai I de a repune Romania în drepturile sale...

Va urma...

Odihneste-te in pace, Ion Hobana

2011-02-23T11:05:00.000-08:00

Am avut şansa să-l cunosc îndeaproape. L-am întâlnit de câteva ori, la Casa armatei, sau pe insula Atlantykron, la conSFătuirile de prin întreaga ţară...
La dezbaterile conduse de domnia sa se întâmpla frecvent să apară câte o persoană care să pună întrebări mai mult sau mai puţin care nu făceau obiectul discuţiilor de pană atunci. Cu o rară abilitate domnul Ion Hobana reuşea să întoarcă la turmă acea persoană... "rătăcită". Un om simplu la care lipsea acea distanţă dintre omul obişnuit şi omul de condiţie spirituală.
Am să-l citez pe domnul profesor Aurel Cărăsel, care imi spunea, referitor la dispariţia maestrului Ion Hobana:
"Cred că, dacă este să îmi pară cu adevărat rău de ceva, este faptul că nu reuşim să înţelegem valoarea unor oameni decât după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Nu am altceva de spus acum decât STELE STRĂLUCITOARE LA PUPĂ."
Dumnezeu sa-l odihneasca!

Câte ceva despre Mandala (2)

2011-01-27T12:54:00.000-08:00

Aceste mandala, diagrame concentrice, au semnificații spirituale și rituale atât în budism cât și în hinduism. Termenul este de origine hindusă și apare în Rig Veda, ca denumire a secțiunilor de muncă; este utilizat deasemenea în alte religii indiene, în special în budism. În ramura tibetană – budismul Vajrayana – mandala s-a dezvoltat sub aspectul desenului în nisip.

Câte ceva despre mandala

2011-01-23T09:24:00.000-08:00

Mandala este un cuvânt sanscrit care înseamnă “cerc”. Adesea în tradițiile religioase budiste și hinduiste arta sacră ia forma mandala. Forma de bază a majorității creațiilor mandala hinduse și budiste este un pătrat cu patru porți, conținând un cerc cu centrul notat cu un punct. Fiecare poartă are forma literei ”T”.

2011-01-14T06:58:00.000-08:00

2011-01-02T03:18:00.000-08:00

1 ianuarie 2011. A fost si ceva zapada, a fost bunavoie...

Mă simt răzbunat

2010-12-20T06:49:00.000-08:00

Mă simt răzbunat. Ce-i drept cam demultișor. De când am terminat de citit ”Ghidul nesimțitului”. Finețea cuvântului scris de Radu Paraschivescu mi-a ridicat, totuși, un semn de întrebare: știu, oare, nesimțiții unde se găsesc librăriile din care se poate cumpăra așa o carte?! Cui îi pasă, până la urmă. Mă simt răzbunat și gata.
Mă simt răzbunat, de exemplu, pe indivizii care mănâncă precum porcii, clefăind fiecare dumicat, plescăind cu rezonanță, care își beau lichidele în așa hal încât zgomotele produse mă fac nu să înțeleg ci să vizualizez întregul proces al deglutiției, numai cât să mi se întoarcă stomacul pe dos.
Mă simt răzbunat pe acel segment cretin al lumii noastre care cade în genunchi de adorație la auzul manelelor. Ca să-l citez pe un prieten cernavodean, mă uimesc indivizii care aproape că-și pierd răsuflarea căutând, atenție, manele noi. M-am întrebat o vreme de ce li se spune acelor manele că sunt noi. Pentru că în absolut toate manelele știm cu toții că este vorba despre dușmani, despre merțan, despre parai, despre valoare și despre toți clopoțeii verbali pe care subcultura a putut să-i instaleze în ceea ce a mai rămas din creierii maneliștilor. Apoi m-am dumirit. Nu manelele sunt noi, ci dușmanii, merțanele, valuta, valoarea...
Mă simt răzbunat pe consumatorii de telenovele. Adică pe acei mari consumatori de mâncare gata mestecată, înghițită și digerată. E ca și cum se apucă să citească o carte formată din două pagini. Și când o termină o iau de la capăt fără întârziere. Recunosc că i-am cam favorizat, punându-i în context cu cartea tocmai pe aceia care ar ști cu prisosință să folosească o carte ca să țină o ușă deschisă, sau capac la oala cu smântână. Ca și manelele, și telenovelele repetă povestea. Toate personajele sunt arătoase, bogate, au conflicte interioare, și, în general au în platou actori obscuri fără niciun talent, care probabil că pun în scenă poveștile de la ei de acasă, asta ca să-i ajute să intre mai ușor în pielea personajului.
Este clar că și manelele și telenovelele nu fac altceva decât să studieze cretinismul sporadic la puișorii de găină.
Același prieten pe care l-am citat anterior, și care la acea vreme lucra la o firma de televiziune prin cablu în orașul Cernavodă mi-a istorisit un episod grăitor: modulul pentru postul Discovery căzuse. Câteva zile niciunul din abonați n-a avut Discovery. Cum au aflat salariații postului tv prin cablu? Simplu! A căzut modulul postului Taraf. În zece minute au primit zeci de telefoane cu amenințări de tot soiul dacă nu apare postul Taraf pe sticlă imediat. N-aveau nicio importanță ziguratele sau ultimele descoperiri făcute de Hubble. Lipsea Adrian Copilu-n genunchi plus matracucele ce-și etalau celulita și farmecele îndoielnice, tremurând gelatinoase în fața camerei de luat vederi.
Mă simt răzbunat...

Va urma...

Salvați Piața Unirii din Focșani

2010-12-17T11:48:00.001-08:00

2010-12-14T05:50:00.000-08:00

Vine vremea când toți ne bucurăm de sărbători.

Cât de nocivă este încrederea în prieteni!

2010-09-01T09:46:00.000-07:00

Este în natura omului să se schimbe. Și dacă schimbarea ar fi în bine, având în vedere că omul, ca specie guvernantă aici, în lumea noastră a pus o distanță între el și celelalte viețuitoare evoluând ca mentalitate și înțelepciune, probabil că astăzi, după atâtea milenii de dezvoltare am fi capabili să călătorim după modelul enunțat în filmul K Pax.
Dar schimbarea nu este întotdeauna în bine… sau de bun augur… sau constructivă…

S-a găsit o voce care a lansat zvonuri scandaloase la adresa mea, și cred că este bine să fac lumină în toată povestea asta. Cel mai dureros este faptul că zvonurile au pornit de la un om pe care îl cunosc și care mă cunoaște de mai bine de douăzeci de ani. Om de a cărui prietenie nu m-aș fi îndoit în ruptul capului. Despre ce este vorba: Eu, Felix Moga, am furat zece milioane de lei și un laptop din casa unei persoane. Deci sunt un hoț. Persoana m-a dat în judecată, fapt pentru care eu am fugit din țară. Deci sunt și laș. Ridicol… Dar ăștia mi-s “prietenii”. Acum să vedem despre ce este vorba. Laptop-ul. Este un Sony Vaio destul de vechiuț dar cu care poți să-ți faci treaba. Și care era stricat. M-am oferit să-l pun la punct, iar persoana a fost de acord. Așa că mi l-a dat să-l iau să-l repar. Odată reparat l-am înapoiat proprietarei. E drept că l-am înapoiat după câteva luni, foarte târziu, adică, dar l-am restituit! Și cu asta presupun că problema laptop-ului... ”furat” este rezolvată. Acum banii. Nu sunt zece ci opt milioane vechi... opt și ceva..., bani pe care persoana mi i-a împrumutat ea singurică, cu mânuța ei. Sau prin poștă. Deci unde este... furtul? Rezultă că am o datorie către această persoană. Dar o spun eu însumi: am o datorie. Nu este un furt. Mai mult decât atât, am întrebat-o chiar pe presupusa deschizătoare de proces. Nici vorbă, până la ora asta să mă fi dat în judecată.
Acestea sunt faptele. Mă întristează teribil, însă, gestul acestui... “prieten” al meu care nici măcar n-a avut bunul simț, când a aflat tărășenia asta, să vină întâi să mă întrebe pe mine cum stau lucrurile. A avut o deosebită plăcere să construiască imaginea asta de hoț în dreptul meu. Dragul meu „prieten”, dacă în douăzeci de ani de când ne cunoaștem, asta este tot ce ai învățat despre mine, că sunt un hoț și un laș, înseamnă că meriți să nu te mai învrednicesc cu niciun fel de atenție. Prietenul meu pe care îl știam a murit. Era o persoană care chiar m-a ajutat atunci când am avut nevoie. Dar, cum am mai scris, a murit. În trecut acest prieten m-a ajutat. A făcut pentru mine gesturi chiar nobile. Demne de titlul de prieten. Păcat. Tu nu ești acel om. Rămâi sănătos și mergi cu Dumnezeu!

Vorbeam la început despre schimbarea care există în natura umană. Această persoană s-a schimbat. Și nu în bine. Am simțit, însă, la ea sentimentul vinovăției, pentru că după ce i-am trimis textul de mai sus mi-a cerut, în mod indirect, să n-o mai contactez niciodată. Având în vedere că nu mai este cea pe care o știam, nu va fi greu să o ignor. Dar asta este tot ce a putut să raspundă. Nu a prezentat scuze, nici explicații. Nici n-o va face, si asta cu atât mai bine. Și este foarte probabil că atunci când (dacă) vom sta față în față, va găsi ceva să răspundă astfel încât să i se pară chiar și lui că are dreptate. Păcat. Îmi făcusem despre el o impresie chiar bună. În definitiv gata!

A.M.R. Atlantykron 2010

2010-04-10T13:57:00.000-07:00

Am o curiozitate. Cine din vizitatori este chiar atât de interesat de blogul acesta şi este din Tullamore, comitatul Offaly, din Irlanda? Sau de undeva din Germania, (nu se specifică locul), sau din Orlando, Florida, sau Mount Laurel, New Jersey, sau Alliance, Ohio, S.U.A., sau din Morlaix, Bretagne, Franţa? Din Manchester U.K. ştiu cine mă vizitează, o foarte veche prietenă care acum urmează cursurile unei facultăţi acolo, chiar în Manchester. Mai mult decât plăcut surprins sunt curios. La urma urmei blogul meu este departe de a se compara cu ceea ce alţi prieteni de-ai mei fac cu blogurile lor, care chiar sunt pieptănate, îngrijite, şi chiar conţin informaţie utilă. Posibil să fie interesul pentru Academia de Vară Atlantykron 2010…

La loc comanda!

2010-03-19T07:31:00.001-07:00

Constat că mă aflu într-o confuzie aproape totală. Cu puţin timp în urmă citeam pe un sait că ediţia 2010 a Academiei de vară Atlantykron se va ţine la Chilia Veche, în loc de Capidava. Saitul este cel de mai jos:
http://www.infopensiuni.ro/delta-dunarii/sarbatori-traditionale/academia-de-vara-atlantykron_154
Pe saitul oficial, http://atlantykron.org/ , citesc acum, însă, că Atlantykron 2010 se va ţine tot la Capidava. Evident, dau crezare informaţiei de pe saitul îndreptăţit să dea relaţii. Probabil că Sorin Repanovici o să-mi zică vreo două, băgându-ma la răspândire de zvon. Am, însă, circumstanţe atenuante. La data la care citeam zvonul cu Chilia Veche pe atlantykron.org nu se pusese încă nimic oficial. Acum există informaţia.
Cu toate acestea mă gândeam că este ceva care îmi place la ideea cu Chilia Veche. Ceva care poate părea parfum politic, dar care, după părerea mea nu are decat aport cultural. Şi anume: Statele Unite, Canada, Moldova, Thailanda, Italia, Singapore, Germania, Belgia, Anglia (U.K.), Rusia, Birmania, China... am enumerat aceste state în ordinea în care le-am găsit pe saitul oficial Atlantykron, sunt o parte din ţările care au avut reprezentare in Academia de vară. Putem vorbi despre mapamond.
Dacă toate aceste ţări ar fi fost reprezentate într-o acţiune care s-ar desfăşura într-unul din locurile cele mai frumoase din lume şi... la doi paşi de Ucraina, eu personal aş considera că Atlantykron este ajuns la maturitate deplină, fiind direct implicat în imaginea ţării noastre, şi captând atenţia nu doar a celor interesaţi de zece zile cu cortul pe iarbă...

Va urma...

Atlantykron 2010 - Capidava Vs. Chilia Veche

2010-03-07T05:52:00.000-08:00

În definitiv ar fi ciudat ca eu, iubitor de science-fiction, să am de obiectat la adresa noului. Mă refer la pespectiva ca ceea ce noi cunoaştem sub numele de Atlantykron să fie relocat, am aflat, în localitatea Chilia Veche.
Există asemănări între cele două localităţi. Ambele sunt riverane Mamei Dunări. Ambele sunt populate de naţionalitatea lipoveană, adică de regii – mai mult sau mai puţin – încoronaţi ai Dunării. Ambele au vestigii antice: Capidava romană şi Achillea greacă. Spre deosebire de Capidava, însă, Chilia Veche nu a căzut în uitare. Dimpotrivă, a fost chiar disputată. Turcii au numit-o Eskil-Kaleh.
Faţă de Capidava Chilia Veche oferă un plus: o distanţă mai mică până la Marea Neagră. Personal nu am fost niciodată în acest loc. N-am nici cea mai mică idee despre cum arată oraşul. Dar dacă este adevărat că se cochetează cu varianta Chilia Veche, sunt convins că există un loc de campare. După douăzeci de ani de muncă istovitoare (din care câţiva ani i-am gustat şi eu, gustul este plăcut, să ştiţi), de ce n-ar fi timpul unei munci de organizare ceva mai elaborate. Părerea mea este că la Chilia mijloacele sunt mult mai la îndemână.
Problema transportului cred eu ca este, iar, rezolvată. Deci! Chilia Veche îmi pare „ok”.
Va fi frumos, însă, Atlantykronienii, să nu uităm niciodată să ne plătim tributul de gânduri pe care îl datorăm Insulei pe care am crescut. Astfel, amintirea este unitatea de măsură oficială a Atlantykronului. Să ne amintim, aşadar, de pietrişul din amontele Insulei. Cândva a stat în picioare o construcţie a domnului profesor Aurel Cărăşel. Puţin mai spre malul dobrogean avem fieful radio-amatorilor. Graţie lor pe insulă am auzit vocea celor de pe ISS. Despre poiană se pot scrie romane. La începuturi a fost neglijată. Chiar era locul în care nu se întâmpla nimic. Doar creştea iarba... Dar dacă activitatea a căpătat amploare, şi-a schimbat titulatura din tabără de creaţie în academie de vară, era firesc, pentru suma activităţilor planificate sa se găsească un loc. Şi din nou Insula a fost generoasă! Şi-am numit locul “Amfiteatru”. Vor fi mulţi care nu pot uita zona malului înalt, locul de pescuit. Plaja, locul în care s-a desfăşurat ani de-a rândul concursul “Regii nisipurilor”. Locul, deasemenea, în care ne-am încins trupurile la soare.

Va urma…

A.M.R. Atlantykron 2010

2010-03-06T18:06:00.000-08:00

Dor de insula

2010-02-20T19:21:00.001-08:00

Mi-e ciuda ca n-am avut sansa sa ajung pe insula in zilele trecute, cand totul era alb. Ar fi fost ca si cand, in sfarsit Ea participa la un bal mascat. Toti atlantykronienii am fi putut vedea salcii cu scoarta inghetata si crengi pustiite, nisipul bocna si pojghita de pe pietrele din amontele insulei, si, probabil, un lipovean tropaind in ciubote si asteptandu-ma sa-mi termin hachita ciudata de a poza un… banal cadru de iarna…

A.M.R. Atlantykron 2010

2010-02-19T15:37:00.000-08:00

De atatia ani soarele tot acolo apune, si niciodata cerul nu ne-a oferit acolo doua spectacole identice.

A.M.R. Atlantykron 2010

2010-02-19T09:06:00.000-08:00

Mi-e dor de insula. Si ca mie si altora. Este micul nostru legamant verde. Locul in care asteptam cate un an sa ajungem. In trei ani eu n-am ajuns acolo. Si in lumea de azi mi-e greu sa spun dinainte daca stiu sigur ca ajung sau nu pe insula. Mai sunt 162 de zile. Ce repede vor trece si acestea…

Încă 190 de zile...

2010-01-22T01:54:00.000-08:00

Peste 190 de zile Atlantykronienii se adună din nou pe Mecca S.F.-ului. Multe curiozități vor fi satisfăcute atunci. S-au tăiat copacii? Prin urmare se mai organizează acțiunea până la urmă?
Un lucru este sigur: Vor fi corturi pe insulă. Cu sau fără curent electric! Oamenii iubesc insula. Și când spun de oameni mă refer la vechii atlantykronieni, cei cărora cu adevarat le pasă de insulă, începând cu cei din organizare si sfârșind cu cei mai noi, dar care au rămas împătimiți de minunea... verde - sper!

2009-12-18T22:48:00.000-08:00

Citind acest articol am simțit o strângere de inimă, ochii mi s-au împăienjenit și o lacrimă mi-a apărut în colțul ochilor. De ce după atâta timp încă mai simt durerea aceea pe care am simțit-o atunci la Tribunal, nu pentru că îl iubeam pe el, în nici un caz nu poți iubi un om care nu-și iubește propriul copil, fie bărbat fie femeie, ci durere pentru copilul care a fost părăsit. Nu-mi imaginez ce a simțit copilul meu atunci când propriul „tată” a trecut pe lângă el ca pe lângă „o bancă veche”? Nu știu… pentru că niciodată nu am reușit să aflu oricât de mult am încercat. A bravat ca un om mare. Așa a simțit copilul meu să acționeze, poate din instinct, poate că s-a simțit părăsit, nu știu, pentru că de câte ori am încercat să aduc în discuție subiectul „tată” fiul meu, care acum este mai înalt decât mine și mă mândresc cu asta, a refuzat să vorbească spunându-mi că nu-l interesează, că pentru el acest „tată” este un străin, un om care atunci când a venit și a trecut pe lângă el, l-a rănit sufletește, nemaiputând să-i spuna „tatu” caci așa îi spunea atunci când avea doar doi ani, ci i s-a adresat cu dvs/ Dupa ce i l-am indicat și l-a adus de jos, copilul s-a refugiat în brațele bunicului său, adică tatal meu. Pe acela îl știa de tată, acela s-a dus după lapte într-o comună apropiată de oraș în toiul unui viscol cumplit riscând să rămâna înzăpezit, doar pentru a avea copilul tot ce-i mai bun. Acest bunic și-a asumat responsabilitatea de tată adevărat. E drept că postul de tată este vacant deocamdată și mă bucur că este asa deoarece am redescoperit iubirea pe care am crezut că nu o voi mai întâlni vreodată, adolescentul pe care în urmă cu 27 de ani l-am lăsat să plece din scara blocului meu, și pe care l-am redescoperit bărbat.

Poveste tristă

2009-12-17T18:14:00.000-08:00

Am aflat o poveste tristă. Poate prea tristă. Din păcate nu este un caz singular. Toată lumea care intră pe pagina mea vede în dreapta un șir de bannere, iar unul din aceste bannere trimite către saitul asociației tăticilor din România, asociație din care am onoarea să fac si eu parte.
Este o asociație populată de tătici care nu sunt lăsați să-și vadă copiii. Și care și-ar tăia mâna dreaptă să aibe din nou copiii lângă ei.
Povestea este a unui... tată natural, care a contribuit doar fizic la apariția fiului său, după care a părăsit țara, pornit către alte zări. Cât a lipsit de lângă copil s-a rezumat numai la a da telefoane. Altceva NIMIC! Când a ajuns acasă a oprit mașina în fața blocului, în vreme ce fiul său, recunoscându-l, s-a apropiat de mașină. "Tatăl" a trecut pe lângă copil ca pe lângă o bancă veche, a intrat în bloc și a urcat în casă. Infamul a întrebat de copil. Mama copilului l-a apropiat de geam și i-a indicat prichindelul cu bicicletă de lângă mașină. "Acela e copilul... tău". i-a răspuns.
"Am mers amândoi la tribunal și am introdus acțiunea. Am vorbit cu avocații care ne-au explicat cam cum stă treaba, în discuție intrând și copilul. I s-a spus că trebuie să plătească pensie alimentară, iar el a refuzat motivând că trebuie să o întrețina pe „cealaltă”; cealaltă fiind femeia cu care era la momentul ăla. Avocatul a ramas stupefiat, s-a întors către mine și m-a întrebat: „l-ai căutat mult până l-ai găsit?”"
Nici în ziua de astăzi mama nu l-a vorbit de rău pe "tată". Dar copilul...
Ei bine copilul nu vrea să audă de el, și pe bună dreptate. În jurul lui se găsește un post de tată, deocamdata vacant. Nu pentru multă vreme.

AH1N1, sau "Ce mai face Arcul de Triumf"

2009-12-01T19:26:00.000-08:00

AH1N1. Una din cele mai mari porcării. Îți vine să crezi că nici măcar nu există povestea asta, și sunt doar baliverne. Și atunci te întrebi: de la ce naiba mai vor ăștia sa-ți mute atenția? De ce naiba cred ei că mă interesează să știu ce au ascuns ei! Lumea are alte treburi. Vine Moș Neculai, deci trebuie sa ne facem pantofii frumos. A debutat luna cadourilor. (Chiar, ce sa-mi fac eu cadou oare, anul asta?) În curând vine Crăciunul. Oamenii au mintea ocupata cu atât de multe lucruri firești și normale. De ce naiba ne freacă aștia cu AH1N1. La fel au facut și cu gripa aviară, cu aia porcină… Ce urmează? Cistita la girafe, amigdalita la păianjeni și tuberculoza stâlpului de telegraf…

Racul

2009-11-30T21:20:00.001-08:00

Ne amintim cu teamă de falsa veşnicie
Şi credem prea adesea că a venit sorocul.
Urmează să dăm seamă de tot cu străşnicie
În vieţile alese. Al cui o fi norocul?

Să plângi nu-i mare lucru. În arta de a pierde
Contează doar ştiinţa bobocului strivit.
Privim în vin tot trucul oenologic-verde
Adăpostind credinţa în Soarele-obosit.

Ne pasă dacă foamea de stele ne apasă.
Ne chinuim când Luna nu vine la-ntâlnire.
Singurătatea-i una pe lume, dar ce-i pasă
Când viaţa ni-i totuna cu recea pribegire.

În lecţia primită ascundem noi amarul.
Ne bate oare gândul să evadăm spre stele?
În lumea doar privită sclipeşte şi amnarul
Nescuturat de vântul ideilor rebele

În dragostea cu lacrimi adesea viaţa costă.
Invidioşi pe sine, ne sinucidem trişti,
Încoronăm doar patimi şi aşteptăm riposte.
Eu, de exemplu, şti-voi că azi nu mai exist.

Noi, cei ce pierdem simplu în faţa nepăsării,
Privim învingătorii cu ochi de basilei.
Păstraţi în vreun periplu, ori, poate, daţi uitării,
Noi n-am dorit victorii. Noi suntem Prometei.

Utili sau nu iubirii, promisiunea-i dată.
Aflăm pe zi ce trece, ce suntem noi de fapt:
Iubesc doar trandafirii, trăiesc… nu doar o dată,
Iar pentru ochiul rece, ascuns, eu nu sunt apt.

Poate-ntr-o zi, mai liber de teama veşniciei,
Când tot ce este mistic va fi pur şi frumos,
Voi reuşi, în fine, cu preţul omeniei,
Trecut de stadiul critic, să fiu un rac pe dos.

2009-11-30T21:18:00.000-08:00

Ce urmează de aici incolo sunt scrieri salvate de pe situl geocities, actualmente dispărut.

2009-11-30T21:16:00.000-08:00

Crezusem că mi-am creat propria lume. Singura şi adevărata mea citadelă. Am alergat de nebun pe unde am văzut cu ochii, şi munte sau câmpie mi-au fost totuna, căci căutarea mea a fost una singură. Chiar mi-a fost teamă de mine însumi. Au fost momente când, în pribegia mea prăfuită, zădărnicia mi-a fost companion. Pe Ea…

2009-11-30T21:15:00.001-08:00

Era, probabil, unica noastră şansă, aceea ca noi să ne fi născut fără părinţi. Noi doi ne-am fi împlinit cărările cerute de soartă… absorbind polemicile divine şi uitând complexele viscerale.

2009-11-30T21:14:00.000-08:00

Coloane rebele de berberi rătăciţi, ca plauri stingheri se înfig în nisip purtat de ape antice. Regina Oboselii trage după ea amurgul, desfrunzind patetice oaze.

2009-11-30T21:13:00.000-08:00

Dragostea nu este o garoafă pe care o rupi, ţi-o pui la butonieră, şi apoi, după ce trece seara festivă, o arunci la gunoi ca pe un rest inert şi vegetal.

2009-11-30T21:11:00.000-08:00

n mariajul cu singurătatea tristeţea este unica soluţie. Şi ca să te ascunzi în scris ai nevoie doar de un pas. Este clar. Te întorci la Inxarius, de exemplu. Chiar îţi este dor de Terry Vickers şi de Biscar, de Allison Baxter şi de Cititorul de Gânduri, de flota Ra şi de Amprentele lui Hamlet.

Tristeţea ca soluţie… Mda! Aici trebuie să te întâlneşti cu Ieronim, pierdut şi el prin pustiul castei.

2009-11-30T21:07:00.000-08:00

Jurăminte de viaţă nu faci vântului decât dacă eşti pe o corabie. Dar la frumuseţea adevărată te închini.

De m-ar fi lăsat Frank Herbert să-i scriu eu un capitol...

2009-11-30T20:56:00.000-08:00

Este ultima bucată de hârtie riduliană. Şi chiar dacă acum nu-ţi cunosc adresa, rândurile ce le scriu le scriu pentru tine. O comunicare preştientă nu poate fi prea cuprinzătoare. Am aşteptat, deci, ca arşiţa nisipului arrakian să se domolească, şi acum, la lumina celor două luni încerc (şi chiar reuşesc), să-mi pun gândurile în ordine. Prin urmare să recapitulăm: ai poposit pe nisipurile mele acum ceva timp în urmă. Jihadul Butlerian era într-o fază incipientă. Te-au văzut şi Paul Muad’Dib şi Stilgar. Pentru că după ce ai plecat am fost chemat la raport. Fiind fedaykin trebuia să se ştie totul despre mine.

- „Cine-i?” m-a întrebat Stilgar. Paul tăcea sfredelindu-mă cu privirea, în vreme ce Duncan Idaho, sprijinit de o coloană a sietch-ului, arbora o faţă flegmatică. În dimineaţa aceea lama shiga îl tăiase la bărbierit, şi acum îşi zgândărea rana de pe obraz. „Încă trei dintr-astea, râsese Gurney Halleck de el, şi vei semăna foarte mult cu mine.” Şi îi arătase cicatricea care îi cresta obrazul.

- „Este…” privirea mea cerea un răgaz. Ca o scuză mi-am îndreptat privirea spre cel mai îndepărtat colţ din Sietch Tabr. Nu ştiam (şi nu ştiu) ce să răspund. Pesemne că şi ei au observat acest lucru. Căci Paul Atreides a făcut un gest moale cu mâna şi a luat-o pe scări în sus.

- „Rămâi dator cu o explicaţie… mi-a spus Stilgar. Acum poţi să te retragi.” Nu ştiu dacă a privit în urma mea sau în clipa următoare a şi uitat de mine. Afară, peste trei sute dee nuanţe ale cerului încântau ochiul. Dinspre Carthag sosea un ornitopter. Era Chani. Am făcut o plecăciune, aşteptând ca aceasta să treacă, împreună cu micul cortegiu feminin care o urma.

„Cine-i?!” Semnele de întrebare gravitau în jurul meu. Răutăcioase? Nu cred. Ideea de a-l căuta pe Thufir Hawat îmi surâdea. Dar oare cum mă va primi? Şi cum să mă ajute. Nici Sayyadina n-ar şti să-mi spună. Toată noaptea m-am frământat. Dimineaţă mi-am luat inima-n dinţi şi am cerut o audienţă la Thufir Hawat. Funcţionarul ducal m-a privit circumspect.

- „Ce treabă ai cu el?”

- „O problemă de ordin personal.”

Funcţionarul deschisese gura să vorbească, în clipa în care, în spatele meu, pe uşă, intră mentatul. M-am întors cu faţa la el. Preţ de câteva clipe tăcerea domină antecamera.

- „Priveşte-mă.” Rosti Hawat. Un rânjet lăsă să i se vadă dinţii roşii. Era, de fapt, un zâmbet. Dar cine mai dădea importanţă diferenţei dintre zâmbet şi rânjet. Thufir Hawat îmi făcu semn să intru în cabinetul său. Închise uşa în urma mea și spuse:

- „Zâmbeşti critic. Apoi gândurile ţi se ascund după deget. Constaţi că nu-ţi vine să crezi, dar… da. S-a întâmplat. Îţi pleci capul. Ai vrea să poţi strivi o lacrimă. Să-ţi aminteşti că eşti totuşi om. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Iar dacă durerea vrei să ţi-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îţi apare în faţă.” Thufir trecuse pe modul mentatic. Cabinetul său era inundat de mirosul de scorţişoară al mirodeniei. Mentatul continuă:

- „Şi n-ai să ai curajul să-ţi priveşti ochii. Prejudecăţile le-ai abandonat de mult, fapt pentru care ciuda pune stăpânire pe tine. Căci poţi fi un om nou. Dar când prejudecăţile ţi-au dispărut au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproşuri, regrete, zâmbete neconsistente şi mai ce? Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ţi mai aparţin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-şi adesea culcuş în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai ştiu să doară.”

Thufir Hawat plecă de la locul său şi se apropie de mine.

- „Ridică-te. mi-a spus. Poţi merge. mai mult decât atât nu-ţi pot răspunde. Ştiu ce vrei. Dar tu nu te-ai gândit că, de fapt, n-are nici un tâlc identitatea acestei fiinţe.”

- „Da, dar pentru mine…”

-„Pentru tine există două căi. Să rămâi fedaykin sau să părăseşti nisipurile arrakiene în căutarea ei. La capătul căutării poţi găsi dezamăgirea. Nu eşti un fremen oarecare. Naíbii te preţuiesc. Iar ceea ce vei găsi, omul comun numeşte dezamăgire.”

- „Şi eu cum să o numesc?”

- „Împlinire.”

Din cabinetul lui Thufir Hawat am plecat nedumerit. Şi comun. Nu înţelegeam dacă a numi „împlinire” era un sfat sau un ordin. De fapt nu ştiam dacă să te numesc „împlinire”. Am hotărât să las ceva timp să treacă.

2009-11-30T20:55:00.001-08:00

„Muzeul locurilor goale”. Acest demers ciudat al veşnicei plecări este, de fapt, soarta locurilor în care ne putem întoarce cu spatele, căci acolo nu mai avem nimic de privit.

2009-11-30T20:53:00.000-08:00

Şuru. Mister adâncit în negrul ochilor, tu porţi în siaj toată frumuseţea tărâmului tău.

Şuru: frumuseţe. Numele tău - adevărul verde de smaragd, mister etern repetabil… Apoi ca o cădere a gândului în golul de deasupra oricăror priviri furişe, te zăresc ca într-o lectură a lui Li Tai Pe, tulburător de limpede în gesturi, dezvăluindu-ţi impetuozitatea frumuseţii interioare.
În lucirile privirii tale e goană de cal ce poartă pe urmaşii lui Ginghis Han prin pusta Almei Ata.

Şi alte gânduri se vor naşte.

2009-11-30T20:52:00.000-08:00

- …Acum, că este prea târziu, îţi pot explica ce s-a întâmplat.

- La ce bun o mai faci?

- În mod firesc te afli-n plin deznodământ. E o datorie pentru tine să afli şi să înţelegi mecanismul care te-a condus pe buza prăpastiei.

- O datorie?!

- Da. O datorie pe care eu o impun, muritorule. Şi dacă eu o impun, eu trebuie să ţi-o revelez!…

2009-11-30T20:51:00.002-08:00

Rămâne-n urma noastră, absolută,

Dorinţa de-a fi vrut sa fim mai mult...

2009-11-30T20:51:00.001-08:00

Zâmbeşti critic. Apoi gândurile ţi se ascund după deget. Constaţi că nu-ţi vine să crezi, dar… Da. S-a întâmplat. Îţi pleci capul. Ai vrea să poţi strivi o lacrimă. Să-ţi aminteşti că eşti, totuşi, om. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Iar dacă durerea vrei să ţi-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îţi apare în faţă. Şi n-ai să ai curajul să-ţi priveşti ochii. Prejudecăţile le-ai abandonat de mult. Ţi-e ciudă. Căci poţi fi un om nou. Dar când prejudecăţile ţi-au dispărut, au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproşuri, regrete, zâmbete neconsistente şi mai ce?!… Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ţi mai aparţin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-şi adesea culcuş în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai ştiu să doară.

2009-11-30T20:50:00.000-08:00

Ai numele eternei tăceri, efect inegal asupra noastră...

2009-11-30T20:49:00.001-08:00

Există o tainică făgăduinţă care curge în bezna cerneluită a gândurilor fără de capăt, gânduri care, odată zăgăzuite în materia filei scrise, devin nestemate filigranate, ce vin să împodobească stucaturile spiritului, la rândul său încătuşat. Cumplit antagonism. Căci am simţit ce grea este povara gândului. O scurgere mută a prezumtivei fiinţe către viaţă. Cum aş putea să le spun, căci pecetluit sunt de vecie, şi silit să-mbrăţişez reperul. „Sub alla vipera nutrire”. Căci în vreme ce spiritul mă rabdă, - n-are încotro – reperul nu mă iartă. Şi independent de voinţa mea trebuie să accept percepţia.

2009-11-30T20:46:00.002-08:00

Atunci când analiza devine complexă înseamnă că cel care o face are motive să se teamă de un eşec. Iar dacă analiza depăşeşte rigorile logicii şi devine vecină cu hazardul, automat, teama de eşec se apropie de disperare.

2009-11-30T20:46:00.001-08:00

Şi de-ţi va conveni sau nu, paşii tăi vor întâlni pururi frunzele uscate căzute din trupul meu. Le vei strivi?

Acum îmi doresc fierbinte să fii un castan. Să am la umbra cui să-ngenunchez. Să am cui rugăciunea să mi-o spun... Dar... aleile pustii ale sufletului tău m-au ucis. Nu cer să fiu victimă. Nu sunt victimă!

2009-11-30T20:45:00.002-08:00

Nimeni, niciodată, n-ar fi bănuit că se poate găsi atâta răutate în tine. Mărturisesc că mă doare, dar n-am încotro, trebuie să mă îndepărtez de tine. Mi-ai transformat mângâierile în grindină. Este numai vina ta. Şi ce-mi rămâne, altceva, de făcut, decât să-mi tăinuiesc căile.

2009-11-30T20:45:00.001-08:00

Atunci când nu ţi se pot împărtăşi reticenţele e dificil să dai dreptate altora, cu atât mai mult cu cât un CE anume te obligă să întorci şi celălalt obraz. Şi parcă toată teoria mea privind răutatea decursă din dezamăgire se duce de râpă.

2009-11-30T20:44:00.000-08:00

Drumuri paralele macină orizonturi ambigue. Voinţa majoră răzbate.

2009-11-30T20:42:00.006-08:00

Reiau o frază: ...am marea şansă de a-mi purta crucea. Ca şi când a-ţi purta crucea e o şansă! E ceva aici... E ceva bun, şi e ceva rău. Dar ce e de alungat, de distrus, şi ce e de păstrat?

2009-11-30T20:42:00.005-08:00

În ce măsură poate fi verdele o culoare fiolosofică?

2009-11-30T20:42:00.001-08:00

Am încercat să-mi imaginez un loc în care cuvintele „reper”, „percepţie” şi „comparaţie” să-şi piardă valenţele. Nu este nevoie de nici un fel de decor, de nici o impresiune cromatică. Nu ştiu. Probabil că va rezulta sorgintea definiţiei. Un loc „în alb”. Alb complet. Nu am „sus”, nu am „jos”; deşi pot păşi, îmi pot pipăi picioarele, mă pot mişca. O cameră albă în care colţurile şi muchiile nu se văd.

2009-11-30T20:39:00.002-08:00

Nu ţin minte unde scriam că secunda este o mare martiră. Şi de ce n-ar fi! Câte veşnicii aşteaptă ea ca să-i vină rândul să bată, să se desfăşoare, să se încheie… Şi, vai, câte veşnicii vor măsura, apoi, tăcerile ei; căci ea s-ar situa pe undeva pe la mijloc, între veşnicia pre-aşteptare şi cea post-aşteptare. Să fie, deci, secunda o origine? Un punct de referinţă între minus şi plus? Cine ştie!

Din altă optică este posibil ca suferinţa secundei să dispară total. Ne gândim că în segmentul anterior ea nu există. Nu se pune problema ei. Deci dacă ea este inexistentă, cum ar putea să sufere, să aştepte? Ne referim la sectorul din viitor. După ce a trecut ea devine din nou inexistentă. Se repetă povestea. Nu ţin minte ce mare om de spirit spunea că moartea în raport cu noi nu există. Căci atâta vreme cât noi trăim ea nu este prezentă. Iar atunci când ea apare noi nu mai existăm. Să fie oare şi secunda la fel. Ar însemnna că murim clipă de clipă… Mi-am amintit. Ideea morţii aparţine lui Epicur.

2009-11-30T20:39:00.001-08:00

De veşnicie să nu te temi.

Oare Prometeu este născut în zodia racului?

2009-11-30T20:38:00.000-08:00

Întregim destinele primăverii ostentative, corectând simplismul voluntar, construit ireversibil duplicitar, în cenuşa farmecului intenţionat. Glasuri efemere răspund la ovaţiile neuronice dureroase.

Blândeţe antumă.

2009-11-30T20:36:00.002-08:00

Liberi, degajaţi de legile greoaie ale societăţii noastre noi suntem nebunii de pretutindeni. Acel fluid care ne cheamă pe unii către ceilalţi este, dincolo de sânge, o sevă rebelă care ne umple vinele, ca un catalizator inefabil…

Dar de-ar fi să fie aşa cum ne place nouă, noţiunea de conflict s-ar disipa şi n-am mai şti cui ne închinăm. Nu se poate fără rău! Rău de care ne putem dezbăra, dar care ne este, totuşi, necesar. Pentru că răul este o pledoarie. O explicaţie a acţiunilor care au curs pozitiv. O cauză care stabileşte, reglează şi dă sens statutului de efect al binelui.

2009-11-30T20:36:00.001-08:00

Despre pustiul gândului încă nu s-a spus nimic. Chiar şi un fluture dee sticlă poate deveni revoltător. Cu alte cuvinte: „De la minus la plus infinit…”

În spatele nostru imensitatea, care lasă să planeze deasupra noastră, greu, sentimentul vidului. Ce să iei şi unde să pui?

Abia acum se vede cât e de greu să legi două idei.

Mai mult exerciţiu? Mai multă perseverenţă? Mai mult curaj?

Mai multă muncă!

2009-11-30T20:34:00.000-08:00

Noţiunea de impact, acceptat ca subterfugiu ascunde de cele mai multe ori corola scursă de praf, pe care sufletele noastre o tăinuiesc într-o atât de mare inutilitate.

2009-11-30T20:33:00.000-08:00

Acum am să te condamn:

…Şi ca o îmbolnăvire efemeră am să despic din tine furia pe care, de fapt, o meriţi…

…Durerile neutre, părăsind înserările, caută o ovaţie răguşită, completând rănile măiestre; Salutăm oferta morţii neverosimile.

Înscenările capitale încununează sărbătorile cărnii; numai singurătatea pune peceţi damnate. Norocul sângelui suspină găsindu-şi destrămarea dureroasă, care neagă o singură nemernicie, îmbolnăvind crucile disipate subtil. Obositele caravane descântă marmura părăsită.

Frunzele pedepsite noi le urmăm uluiţi, dar, odată intraţi în templu, zeii şicanaţi vor accepta lepădăturile Soarelui părăsit.

Despre construirea disperării

2009-11-30T20:28:00.000-08:00

În jurul nostru se îmbină multe căi. Împresuraţi de ele, nu le putem descoperi. Este un aspect cinic al liniştii interioare. Pretindem o anumită siguranţă de sine, expuşi ridicolului, din teama nemărturisită că nu ştim ce va fi.

2009-11-30T20:27:00.000-08:00

Decât foc, iertare doar. Cântecele verzi, cărunte, tânjesc caii tineri. Poate tu, norule, asculţi ruga spinoasă, spusă. Sau există uneori bogăţii sterpe, păgâne. Elixirul întocmit sub foc oftează, poate, mereu. Duc totdeauna răul cu încăpăţânare. Laudele duşmanilor tovărăşie sunt patimilor şovăite. Tu pentru tot…

Doar colindările trimise spumei secrete peste timp caută, pesemne, aceeaşi flacără. Primesc iar sărutul ipocrit, categoric al statuilor. Trei salturi mi-au fulgerat gândul altor alinări albastre, socotind acum nimfele… Lacrimilor fireşti m-am supus, lacul descântându-l mereu. Munţii ducilor liberi mângâie aceleaşi expresii majore, rămase acum inerte. Malefic, căci focul minte!

Fericirea… Expresia zorilor care năimesc nibelungi puternici, sacri, trimite licăre inerte micilor speranţe arvunite. Astfel toate dimineţile fulguiesc surprinse…

2009-11-30T20:25:00.001-08:00

Pentru tine stelele dor dormind tămăduite, dar tu aştepţi cucerirea focului absent. Nesperanţa vine fără tron. Nu doar naiade există slăvind sceptrele întoarse. Spui mereu: „Să salvăm inerţia.” Aşadar exişti uneori, făgăduind bogăţii dosnice, murind sacru, năruind mici caste neutre, împotmolindu-te în caii iernii aliniate etern unui anume fals, atât de singuratic. Tu. Spaimă trăgând numai astăzi la durerile parcurse. Spaimă nevrednică, unde dăinuieşti? Durerile călimărilor – toasturi nebune, tăcute, sceptice. Ştii, Aegonia, noi trăim. Noi salvăm suspinele senectuţii dorite.

Balul stelelor. Această interdicţie tremurată ca sprânceana steagurilor tale.

Tu ai ştiut totul întotdeauna…

2009-11-30T20:21:00.000-08:00

Descumpănirea ne poate întovărăşi ca o obsesie, reuşind cu rară măiestrie să ofere minţii noastre întrebări care în situaţii comune nu se pot pune. Din nefericire suntem supuşi gamei de descumpănire ce nu oferă scânteia necesară întrebărilor ce duc spre o cât de mică piatră filosofală…

Suntem, la urma urmei, doar oameni. Iar zeii ştiu acest lucru. Probabil că ar trebui să fim recunoscători lor pentru asta. Fiindcă ignoranţa noastră acţionează asupra propriului spirit, tot astfel cum uitarea este o necesitate biologică.

Între noi şi zei există o relaţie de plus şi minus.

2009-11-30T20:06:00.001-08:00

…Există undeva, departe de noi, acea portiţă prin care cu greu trecem. Că este o fereastră de ochi limpezi sau nu, contează foarte puţin.

Părăsire! Să fie oare deznădejde? La urma urmei înfrângerile sunt apanajul prometeilor.

Ca o cădere liberă ne desfrunzim în rătăcire.

Simpli, ne împovărăm cu ce-ar fi trebuit să facem, uitând cu firescul muritorului de rând, al cărui mic drept este conferit de însuşi statutul de creaţie a Atotputernicului.

În jurul unei plante pot creşte alte plante. Atunci deplinătatea frumuseţii petalelor sale se cucereşte neînchipuit de greu.

Este ridicol să ai nevoie de pustiu împrejurul tău pentru a pune în valoare un farmec real, care, deşi ignorat de zei, conferă împrejurului său o notă de bine…

2009-11-30T19:55:00.000-08:00

Există întotdeauna un motiv pentru care dezamăgirea este singurul punct pozitiv, singurul reper după care putem stabili o jalonare realistă. Probabil că în genunchi dezamăgirea capătă un gust amar. În acest caz trebuie să ne amintim că cea mai bună apărare este atacul. Şi atunci ne amintim ce minunată este clipa în care ne arătăm colţii. Căci doar oceanul de sânge echilibrează aceste inegalităţi.

Târziu vom constata că greşelile trebuie să fie prioritare. Altfel riscăm să lăsăm vidul să ajungă la supremaţie. Iar noi nu suntem vid.

Vom putea privi senin la chinurile victimelor, chiar conştienţi de nevinovăţia acestora. Altcineva nu ne poate apăra decât răutatea decursă din dezamăgire.

2009-11-30T19:54:00.000-08:00

A avea ce greşi înseamnă a avea ce pierde.

sau

A greşi înseamnă a avea ce pierde.

2009-11-30T19:48:00.000-08:00

Am coborât din frază către tine. Şi te-am lăsat să evadezi către linia de margine ce duce înspre adevăr. Să mă găseşti nu-ţi este interzis. Dar ai acel suflet capabil să se lase întrutotul pătruns de mine?

2009-11-30T19:43:00.002-08:00

Ne întoarcem veşnic la aceeaşi scuză: aceea că suntem oameni. Ar trebui, probabil, niciodată să nu ne oferim şansa să greşim. Ca specie dominantă a acestei lumi, ca fiinţe plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în condiţiile în care ne erijăm în balanţa numărul unu a civilizaţiei noastre noi ar trebui să fim filtrele tuturor celor câte sunt apărute spre răul firii. Dar un popor de Mântuitori nu-şi află sensul în rostuirile Domnului. Astfel judecând, însă, alunecăm pe o pantă religioasă. Din nou ne vom oferi circumstanţe atenuante. Şi nu asta este ideea.

Căci gândul, în profunzimea sa, poate, cel mai adesea, purta pecetea binelui. Acest bine stă, însă, zăvorât cu străşnicie în forţa atingerii dintre idee şi materie, unde materia presupune necesitate. Vom afla că necesitatea este adesea negativă. O anume răzvrătire interioară. Un straniu bob de furie este îndeajuns ca să împrumutăm comunităţii inerţii negative. Apoi am învăţat să ne temem. Iar Teama, produs al cutiei epimeteice, vine, într-un fel, să echilibreze ceea ce noi înşine stricăm cu dezinvoltură: firescul crud.

Întrebări: în Ce credem? Cum ştim să credem? De ce credem? Numai Dumnezeu ştie. Şi, deşi suntem plămădiţi după paternul Demiurgului, paradoxal, noi nu avem voie să aflăm explicaţiile. Chiar după veşnicii vom putea spune că este prea devreme pentru noi să cunoaştem acele adevăruri divine…

2009-11-30T10:01:00.000-08:00

Nemărturisirea florilor ne înnobilează întotdeauna. Şi orice nobil rebel poate săruta norul care te plouă, căci sfântă eşti ca dragostea ascunsă.