De m-ar fi lăsat Frank Herbert să-i scriu eu un capitol...

Este ultima bucată de hârtie riduliană. Şi chiar dacă acum nu-ţi cunosc adresa, rândurile ce le scriu le scriu pentru tine. O comunicare preştientă nu poate fi prea cuprinzătoare. Am aşteptat, deci, ca arşiţa nisipului arrakian să se domolească, şi acum, la lumina celor două luni încerc (şi chiar reuşesc), să-mi pun gândurile în ordine. Prin urmare să recapitulăm: ai poposit pe nisipurile mele acum ceva timp în urmă. Jihadul Butlerian era într-o fază incipientă. Te-au văzut şi Paul Muad’Dib şi Stilgar. Pentru că după ce ai plecat am fost chemat la raport. Fiind fedaykin trebuia să se ştie totul despre mine.

- „Cine-i?” m-a întrebat Stilgar. Paul tăcea sfredelindu-mă cu privirea, în vreme ce Duncan Idaho, sprijinit de o coloană a sietch-ului, arbora o faţă flegmatică. În dimineaţa aceea lama shiga îl tăiase la bărbierit, şi acum îşi zgândărea rana de pe obraz. „Încă trei dintr-astea, râsese Gurney Halleck de el, şi vei semăna foarte mult cu mine.” Şi îi arătase cicatricea care îi cresta obrazul.

- „Este…” privirea mea cerea un răgaz. Ca o scuză mi-am îndreptat privirea spre cel mai îndepărtat colţ din Sietch Tabr. Nu ştiam (şi nu ştiu) ce să răspund. Pesemne că şi ei au observat acest lucru. Căci Paul Atreides a făcut un gest moale cu mâna şi a luat-o pe scări în sus.

- „Rămâi dator cu o explicaţie… mi-a spus Stilgar. Acum poţi să te retragi.” Nu ştiu dacă a privit în urma mea sau în clipa următoare a şi uitat de mine. Afară, peste trei sute dee nuanţe ale cerului încântau ochiul. Dinspre Carthag sosea un ornitopter. Era Chani. Am făcut o plecăciune, aşteptând ca aceasta să treacă, împreună cu micul cortegiu feminin care o urma.

„Cine-i?!” Semnele de întrebare gravitau în jurul meu. Răutăcioase? Nu cred. Ideea de a-l căuta pe Thufir Hawat îmi surâdea. Dar oare cum mă va primi? Şi cum să mă ajute. Nici Sayyadina n-ar şti să-mi spună. Toată noaptea m-am frământat. Dimineaţă mi-am luat inima-n dinţi şi am cerut o audienţă la Thufir Hawat. Funcţionarul ducal m-a privit circumspect.

- „Ce treabă ai cu el?”

- „O problemă de ordin personal.”

Funcţionarul deschisese gura să vorbească, în clipa în care, în spatele meu, pe uşă, intră mentatul. M-am întors cu faţa la el. Preţ de câteva clipe tăcerea domină antecamera.

- „Priveşte-mă.” Rosti Hawat. Un rânjet lăsă să i se vadă dinţii roşii. Era, de fapt, un zâmbet. Dar cine mai dădea importanţă diferenţei dintre zâmbet şi rânjet. Thufir Hawat îmi făcu semn să intru în cabinetul său. Închise uşa în urma mea și spuse:



- „Zâmbeşti critic. Apoi gândurile ţi se ascund după deget. Constaţi că nu-ţi vine să crezi, dar… da. S-a întâmplat. Îţi pleci capul. Ai vrea să poţi strivi o lacrimă. Să-ţi aminteşti că eşti totuşi om. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Iar dacă durerea vrei să ţi-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îţi apare în faţă.” Thufir trecuse pe modul mentatic. Cabinetul său era inundat de mirosul de scorţişoară al mirodeniei. Mentatul continuă:

- „Şi n-ai să ai curajul să-ţi priveşti ochii. Prejudecăţile le-ai abandonat de mult, fapt pentru care ciuda pune stăpânire pe tine. Căci poţi fi un om nou. Dar când prejudecăţile ţi-au dispărut au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproşuri, regrete, zâmbete neconsistente şi mai ce? Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ţi mai aparţin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-şi adesea culcuş în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai ştiu să doară.”

Thufir Hawat plecă de la locul său şi se apropie de mine.

- „Ridică-te. mi-a spus. Poţi merge. mai mult decât atât nu-ţi pot răspunde. Ştiu ce vrei. Dar tu nu te-ai gândit că, de fapt, n-are nici un tâlc identitatea acestei fiinţe.”

- „Da, dar pentru mine…”

-„Pentru tine există două căi. Să rămâi fedaykin sau să părăseşti nisipurile arrakiene în căutarea ei. La capătul căutării poţi găsi dezamăgirea. Nu eşti un fremen oarecare. Naíbii te preţuiesc. Iar ceea ce vei găsi, omul comun numeşte dezamăgire.”

- „Şi eu cum să o numesc?”

- „Împlinire.”

Din cabinetul lui Thufir Hawat am plecat nedumerit. Şi comun. Nu înţelegeam dacă a numi „împlinire” era un sfat sau un ordin. De fapt nu ştiam dacă să te numesc „împlinire”. Am hotărât să las ceva timp să treacă.