Ne întoarcem veşnic la aceeaşi scuză: aceea că suntem oameni. Ar trebui, probabil, niciodată să nu ne oferim şansa să greşim. Ca specie dominantă a acestei lumi, ca fiinţe plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în condiţiile în care ne erijăm în balanţa numărul unu a civilizaţiei noastre noi ar trebui să fim filtrele tuturor celor câte sunt apărute spre răul firii. Dar un popor de Mântuitori nu-şi află sensul în rostuirile Domnului. Astfel judecând, însă, alunecăm pe o pantă religioasă. Din nou ne vom oferi circumstanţe atenuante. Şi nu asta este ideea.

Căci gândul, în profunzimea sa, poate, cel mai adesea, purta pecetea binelui. Acest bine stă, însă, zăvorât cu străşnicie în forţa atingerii dintre idee şi materie, unde materia presupune necesitate. Vom afla că necesitatea este adesea negativă. O anume răzvrătire interioară. Un straniu bob de furie este îndeajuns ca să împrumutăm comunităţii inerţii negative. Apoi am învăţat să ne temem. Iar Teama, produs al cutiei epimeteice, vine, într-un fel, să echilibreze ceea ce noi înşine stricăm cu dezinvoltură: firescul crud.

Întrebări: în Ce credem? Cum ştim să credem? De ce credem? Numai Dumnezeu ştie. Şi, deşi suntem plămădiţi după paternul Demiurgului, paradoxal, noi nu avem voie să aflăm explicaţiile. Chiar după veşnicii vom putea spune că este prea devreme pentru noi să cunoaştem acele adevăruri divine…