Racul

Ne amintim cu teamă de falsa veşnicie
Şi credem prea adesea că a venit sorocul.
Urmează să dăm seamă de tot cu străşnicie
În vieţile alese. Al cui o fi norocul?

Să plângi nu-i mare lucru. În arta de a pierde
Contează doar ştiinţa bobocului strivit.
Privim în vin tot trucul oenologic-verde
Adăpostind credinţa în Soarele-obosit.

Ne pasă dacă foamea de stele ne apasă.
Ne chinuim când Luna nu vine la-ntâlnire.
Singurătatea-i una pe lume, dar ce-i pasă
Când viaţa ni-i totuna cu recea pribegire.

În lecţia primită ascundem noi amarul.
Ne bate oare gândul să evadăm spre stele?
În lumea doar privită sclipeşte şi amnarul
Nescuturat de vântul ideilor rebele

În dragostea cu lacrimi adesea viaţa costă.
Invidioşi pe sine, ne sinucidem trişti,
Încoronăm doar patimi şi aşteptăm riposte.
Eu, de exemplu, şti-voi că azi nu mai exist.

Noi, cei ce pierdem simplu în faţa nepăsării,
Privim învingătorii cu ochi de basilei.
Păstraţi în vreun periplu, ori, poate, daţi uitării,
Noi n-am dorit victorii. Noi suntem Prometei.

Utili sau nu iubirii, promisiunea-i dată.
Aflăm pe zi ce trece, ce suntem noi de fapt:
Iubesc doar trandafirii, trăiesc… nu doar o dată,
Iar pentru ochiul rece, ascuns, eu nu sunt apt.

Poate-ntr-o zi, mai liber de teama veşniciei,
Când tot ce este mistic va fi pur şi frumos,
Voi reuşi, în fine, cu preţul omeniei,
Trecut de stadiul critic, să fiu un rac pe dos.