Zâmbeşti critic. Apoi gândurile ţi se ascund după deget. Constaţi că nu-ţi vine să crezi, dar… Da. S-a întâmplat. Îţi pleci capul. Ai vrea să poţi strivi o lacrimă. Să-ţi aminteşti că eşti, totuşi, om. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Iar dacă durerea vrei să ţi-o ascunzi, ca din neant, oglinda dojenii îţi apare în faţă. Şi n-ai să ai curajul să-ţi priveşti ochii. Prejudecăţile le-ai abandonat de mult. Ţi-e ciudă. Căci poţi fi un om nou. Dar când prejudecăţile ţi-au dispărut, au lăsat în urmă un loc temporar gol… umplut, apoi, cu reproşuri, regrete, zâmbete neconsistente şi mai ce?!… Iar rictusul de pe obrazul tău nu-i al tău. E un rezultat intrinsec al gândurilor care au fost ale tale. Căci acum gândurile nu-ţi mai aparţin. De sine stătătoare, ele te bântuie răutăcioase, făcându-şi adesea culcuş în rănile tale. Atunci afli cu disperare că nici propriile tale răni nu mai ştiu să doară.