Citind acest articol am simțit o strângere de inimă, ochii mi s-au împăienjenit și o lacrimă mi-a apărut în colțul ochilor. De ce după atâta timp încă mai simt durerea aceea pe care am simțit-o atunci la Tribunal, nu pentru că îl iubeam pe el, în nici un caz nu poți iubi un om care nu-și iubește propriul copil, fie bărbat fie femeie, ci durere pentru copilul care a fost părăsit. Nu-mi imaginez ce a simțit copilul meu atunci când propriul „tată” a trecut pe lângă el ca pe lângă „o bancă veche”? Nu știu… pentru că niciodată nu am reușit să aflu oricât de mult am încercat. A bravat ca un om mare. Așa a simțit copilul meu să acționeze, poate din instinct, poate că s-a simțit părăsit, nu știu, pentru că de câte ori am încercat să aduc în discuție subiectul „tată” fiul meu, care acum este mai înalt decât mine și mă mândresc cu asta, a refuzat să vorbească spunându-mi că nu-l interesează, că pentru el acest „tată” este un străin, un om care atunci când a venit și a trecut pe lângă el, l-a rănit sufletește, nemaiputând să-i spuna „tatu” caci așa îi spunea atunci când avea doar doi ani, ci i s-a adresat cu dvs/ Dupa ce i l-am indicat și l-a adus de jos, copilul s-a refugiat în brațele bunicului său, adică tatal meu. Pe acela îl știa de tată, acela s-a dus după lapte într-o comună apropiată de oraș în toiul unui viscol cumplit riscând să rămâna înzăpezit, doar pentru a avea copilul tot ce-i mai bun. Acest bunic și-a asumat responsabilitatea de tată adevărat. E drept că postul de tată este vacant deocamdată și mă bucur că este asa deoarece am redescoperit iubirea pe care am crezut că nu o voi mai întâlni vreodată, adolescentul pe care în urmă cu 27 de ani l-am lăsat să plece din scara blocului meu, și pe care l-am redescoperit bărbat.