Există întotdeauna un motiv pentru care dezamăgirea este singurul punct pozitiv, singurul reper după care putem stabili o jalonare realistă. Probabil că în genunchi dezamăgirea capătă un gust amar. În acest caz trebuie să ne amintim că cea mai bună apărare este atacul. Şi atunci ne amintim ce minunată este clipa în care ne arătăm colţii. Căci doar oceanul de sânge echilibrează aceste inegalităţi.

Târziu vom constata că greşelile trebuie să fie prioritare. Altfel riscăm să lăsăm vidul să ajungă la supremaţie. Iar noi nu suntem vid.

Vom putea privi senin la chinurile victimelor, chiar conştienţi de nevinovăţia acestora. Altcineva nu ne poate apăra decât răutatea decursă din dezamăgire.