Nu ţin minte unde scriam că secunda este o mare martiră. Şi de ce n-ar fi! Câte veşnicii aşteaptă ea ca să-i vină rândul să bată, să se desfăşoare, să se încheie… Şi, vai, câte veşnicii vor măsura, apoi, tăcerile ei; căci ea s-ar situa pe undeva pe la mijloc, între veşnicia pre-aşteptare şi cea post-aşteptare. Să fie, deci, secunda o origine? Un punct de referinţă între minus şi plus? Cine ştie!

Din altă optică este posibil ca suferinţa secundei să dispară total. Ne gândim că în segmentul anterior ea nu există. Nu se pune problema ei. Deci dacă ea este inexistentă, cum ar putea să sufere, să aştepte? Ne referim la sectorul din viitor. După ce a trecut ea devine din nou inexistentă. Se repetă povestea. Nu ţin minte ce mare om de spirit spunea că moartea în raport cu noi nu există. Căci atâta vreme cât noi trăim ea nu este prezentă. Iar atunci când ea apare noi nu mai existăm. Să fie oare şi secunda la fel. Ar însemnna că murim clipă de clipă… Mi-am amintit. Ideea morţii aparţine lui Epicur.